Topografii edenice

„S-ar putea ca aceste milioane de sori, adaugate la miliardele pe care nu le vedem , să nu alcătuiască toate la un loc decât o globulă  de sânge sau de limfă din corpul unui animal, al unei insecte imperceptibile, ivită într-o lume a cărei mărime nici nu ne-o putem  imagina şi care, totuşi, la rândul ei, în raport cu una sau alta din lumi, să nu fie decât un fir de praf.” 

 Anatole France – Grădina lui Epicur

Aceasta e imaginea pe care o pun, în calitate  de curator, pe frontispiciul actualei ediţii a taberei de pictură care explorează şi celebrează, din nou, insaţiabil,  farmecul  grădinii botanice din Jibou. O imagine epicureică, deci senină şi delicioasă, dar şi puţin frisonantă, cu o grădină văzută prin ocheanul întors, atomizată, menită să  răstoarne  dimensiunile şi planurile perceptiei senzoriale comune.

În fond, e legitim acest joc paradoxal pentru că se ştie ca orice grădină din lume e doar o umbra luminoasă a acelei unice Grădini pierdute ,dar mereu visate, mereu adulmecate, a Paradisului. In transparenţa  grădinii din Jibou, anume, ochiul de artist vede, sau mai degrabă presimte,  imaginea evanescentă  a grădinii edenice.  Şi tocmai pentru că e un loc transparent, grădina  e, mai presus de toate,  un loc poetic, adică e « gingaş, înaripat şi sacru » , aşa cum ne aminteşte Borges că definea Platon poezia.

Dar Grădina Paradisului  nu e doar transparentă,  luminiscentă şi veşnic roditoare, e şi, fatalmente,  închisă  pentru făptura muritoare. « Hortus Closus » i-au spus latinii, văzând-o asemeni unei insule suspendate, cu podurile ridicate. Pe acest model simbolic, al ordinii opuse haosului, cu o topografie clar exprimată în prima Carte a  Facerii, orice grădină e un loc închis, marcat de o împrejmuire, de o limită.  Cum altfel şi-ar putea păzi grădina rigoarea şi puritatea în faţa asaltului  naturii luxuriante sau a aridităţii citadine sau, şi mai mai  trist,  a  neînţelegerii faptului că natura e un maestru camuflat cu graţie în verdură?

 

În orice „grădină închisă”, deci şi la Jibou, există, în inima ei, un castel, sau o licorna  sau o fântâna, ceva, cum am spus, „gingaş, înaripat şi sacru”. Lângă  orice „grădina închisă”, deci şi la Jibou,   există şi o vale  cu luciri argintii de spinări de peşti ce pot fi confundate, în ceasuri anume, cu luciri fulgurante de lame de arme.  Orice „grădină închisă”, deci şi grădina din Jibou, ne  cere  să avem un cod de acces spre  inima ei ca să ne  pierdem  apoi cu adevărat în ea, zglobii sau lenevoşi, simţind cum devenim  şi noi, asemeni lui Jack şi vrejul de fasole,  parte din ţesătura ei  infinită. Ca răspuns la acest gând ispititor, voi configura, pentru momentul inaugural,  nouă coduri  de acces ce vor fi trase la sorţi.  La sfârşitul  călătoriei noastre în regatul vegetal al Jiboului,  ştim ca vom fi piesele unui puzzle în care ne vom fi  camuflat  cu măiestrie, asemeni unor fire de praf în Grădina Paradisului.

RAMONA NOVICOV

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s